B. Brănişteanu (1874-1947, n. Iași), ziarist român. Comentator politic; a colaborat mai cu seamă la Jurnalul de Dimineață si cotidianul „Adevărul”.
Lui B. Brănişteanu îi reveneau cotiturile politicii externe, ca temeinic cunoscător al istoriilor conglomeratului de state al globului, precum şi concepţiilor tuturor canceleriatelor şi, mai ales, ale celor cari le imprimau linia de conduită. Contele Goluchowski, în deosebi, cancelarul Austro-Ungariei, era, pentru el, o carte deschisă. Şi, negreşit, nu mai puţin Bismarck, iar după aceea cei care i-au urmat. Aşa că, dacă citeai antrefileurile sale asupra evenimentelor zilei, te documentai perfect asupra substratului lor şi nu mai era nevoie de nicio informare de aiurea.
B. Branisteanu a fost o figura de marca a gazetariei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Nascut la Roman în 1874, a facut studiile liceale si universitare la Berlin, specializandu-se în sociologie si economie.
A debutat la „Adevarul ilustrat”, a fost corespondentul la Bucuresti al lui „Frankfurter Zeitung”, a ajuns director al cotidianelor „Adevarul” si „Dimineata”. În 18 martie 1943, bolnav (suferise o comotie cerebrala), traumatizat de legislatia antisemita din timpul regimului Antonescu, începe redactarea unui jurnal, care va fi salvat de o nepoata (Branisteanu moare în 1947) si se afla în arhiva muzeului Yad-Vashem din Ierusalim.
Un prim volum apare acum, la editura Hasefer, chiar sub titlul Jurnal, titlu într-o anumita masura impropriu, deoarece în însemnarile sale Branisteanu ia evenimentele din actualitatea imediata drept puncte de plecare pentru lungi rememorari, digresiuni, analize politice, portrete ale unor personalitati pe care, nu o data, le-a cunoscut îndeaproape.
Razboiul e un subiect permanent de reflectie: ziaristul e impecabil informat, reface perioada anilor 1938-1941, vorbeste despre pactul germano-sovietic, compromisurile occidentale, consecintele intrarii României în razboi.
Caderea lui Mussolini e prilejul unei amanuntite radiografii a fascismului. Branisteanu depl?nge soarta populatiei evreiesti si arata cât de grave sînt, pentru viata economica si culturala a României, urmarile legilor antisemite. Sînt, apoi, portrete remarcabile, în primul rînd ale regelui Ferdinand si reginei Maria.
Apar, de asemenea, Titu Maiorescu, Marghiloman, Eugen Lovinescu, Take Ionescu (de care ziaristul a fost foarte atasat) si, desigur, marele sau prieten Caragiale. Unele din aceste personaje sînt surprinse în intimitatea vietii lor cotidiene, cu detalii si relatari adesea surprinzatoare.
Om de solida cultura, ziaristul avea un remarcabil simt al valorilor. Scrie într-o maniera, hai sa zicem, putin desueta dar cu o sinceritate emotionanta.
M-au frapat cîteva pagini în care autorul face un fel de profesiune de credinta, scriind despre meseria de ziarist si despre rolul presei. Voi reproduce aici cîteva pasaje care se dispenseaza de comentarii. Ele îmi par revelatorii pentru modul în care gîndea un gazetar proeminent al perioadei interbelice.
Iata, mai întâi, ce credea Branisteanu în legatura cu statutul ziaristului:
„…Un ziarist poate rareori aprecia efectul scrisului sau. El lucreaza asupra opiniei publice în doze homeopatice. Greu, foarte greu si rar, foarte rar, el poate aprecia sau constata influenta scrisului sau. Asezat între favoarea celor care împartasesc ideile sale si ura, dusmania, dispretul celor care nu le împartasesc, adesea nu totdeauna laudat de cei pe care îi sustine, mai totdeauna hulit si chiar terfelit de cei pe care îi combate, avînd sa înfrunte polemici cu cei care nu-l înteleg, sau cu cei care nu vor sa-l înteleaga, e greu ca un ziarist constient sa-si faca o idee prea buna despre sine însusi, sau una exagerata despre rolul sau”.
Branisteanu constata ca ziarele s-au înmultit, numarul paginilor a crescut dar publicitatea a capatat o pondere tot mai mare, ceea ce îi determina pe multi redactori-sefi sa ceara articole cît mai scurte, titluri cît mai mari, cu gîndul ca articolele lungi l-ar plictisi pe cititor (era si conceptia lui Constantin Mille, adept al unei prese „de bulevard’ ce privilegia titlurile mari, senzationale, conceptie pe care Branisteanu n-o împartasea).
La toate acestea B. Branisteanu raspunde: „Convingerea mea a fost si este ca ziarul, mai ales într-o tara ca a noastra, (…) reducînd tot mai mult spatiul în care redactorul care are ceva de spus, silit sa-si comprime gîndirea ca într-un fel de pat al lui Procust, lipseste pe cititor de ratia zilnica a sentimentului spiritului, îl atine la superficialitate si-i incumba un fel de lene de a judeca; ba-l duce pe acea gresita cale a lenei de a gîndi, crutîndu-l de osteneala de a judeca si spunîndu-i oarecum prin grosimea titlului si a caracterelor tipografice:
«Nu ce ai crede tu e interesant, ci ce-ti indicam noi», prin zgomotul asurzitor si orbitor al titlurilor, adeseori la unele ziare în completa contrazicere cu ceea ce se scrie sub ele . (…) Nu abundenta informatiei, cu conditia sa fie cinstita, e prin ea însasi pagubitoare, dar dimpotriva, articolul comentator si calauzitor, deschizînd perspective si orizonturi noi, calauzind pe cititor în labirintul ratacitor al materialului informativ trebuie sa ramîna baza ziarului, altfel acesta risca sa devina un fel de mahalagiu, colportor de zvonuri…”.
Asupra acestor rînduri ar merita, cred, sa reflectam.
